COJOCARI Vitalie

Când a primit fluturaşul pentru primul salariu, preşedintele s-a ridicat uimit în picioare. “Ce-i asta?”, a întrebat-o pe şefa sa de cabinet. “Este salariul ridicat de preşedinte, acelaşi salariu era ridicat şi de predecesorul dumneavoastră”, îi explică încurcată femeia. “Ei bine, vreau să mi se reducă salariul, iar banii să meargă la săraci”, spuse apăsat preşedintele. Dragi moldoveni, credeţi cumva că este vorba de noul preşedinte al Republicii Moldova? Credeţi că discuţia de mai sus a avut loc în Chişinău? Nu! Cel care a cerut diminuarea propriei lefe este fostul preşedinte al Republicii Africa de Sud, Nelson Mandela. Acesta şi-a donat o parte din salariu când a descoperit cât de mulţi bani ar fi trebuit să primească. Ce a făcut preşedintele nostru, domnul Nicolae Timofti imediat după investire? A dat o petrecere, o recepţie la care s-au adunat toţi mâncăii statului. Costul sindrofiei? 200 de mii de lei.

-

Nu este o sumă mare pentru o ţară, nu este mult nici pentru bogătanii care i-au strâns mâna domnului preşedinte, ei cheltuiesc atâta bănet pentru o singură cină. În schimb, 200 de mii de lei este o sumă uriaşă pentru un sat amărât din raionul Floreşti. Câte găuri se puteau acoperi cu aceşti bani? Multe, însă obrazul prezidenţial cu cheltuială mare se ţine. Iar, după cum se ştie, moldovenii sunt mândri nevoie mare: nu au după ce bea apă, dar mesele de la nunţile, botezurile, petrecerile lor se vor rupe de bucate. Recepţia de investire nu face excepţie de la regulă. Poate aşa a dorit domnul Nicolae Timofti să demonstreze că este preşedintele tuturor moldovenilor. Că el chiar ne reprezintă, vine din rândul nostru şi trebuie să-l acceptăm repede. Nu de alta, dar respectă cu sfinţenie tradiţia moldoveneasca: “rupţi în fund, dar beau şampanie şi molfăie caviar”.

-

Una peste alta, chiar domnul preşedinte a ţinut să precizeze în interviurile pe care le-a dat deja că este “preşedintele tuturor moldovenilor”. Nu, domnule preşedinte, nu simt că sunteţi şi preşedintele meu. Eu nu v-am ales. Va ales clica de politicieni care şi-au dat seama că trebuie să uite pentru moment de ura care-i animă. Căci nu era deloc clar ce se întâmpla dacă moldovenii erau invitaţi la urne. Politicienii nesimţiţi, corupţi, plin de ifose, fără scrupule nu au făcut nimic pentru moldoveni cât au stat la putere, e greu de crezut că oamenii ar fi votat astfel încât ei să aibă o majoritate comodă. Cum au rezolvat dilema? S-a văzut. Au căutat un om pe care să-l accepte toţi… nu toţi moldovenii, toţi politicienii necomunişti sau neocomunişti. Dar cum s-a ajuns la candidatura acestui om? Cine este acest domn Nicolae Timofti? Cât de curat şi de bun profesionist este în condiţiile în care vine din cel mai corupt sistem din Moldova, sistemul judecătoresc? Câtă putere reală va avea actualul preşedinte? Va putea cârcni împotriva celor care l-au pus în funcţie? Întrebări la care nu avem un răspuns. Nu încă.

-

Nu vreau să fiu rău, îi urez domnului preşedinte un mandat uşor, în care chiar să realizeze ceea ce ne promite în discursurile domniei sale. Totuşi, să ştiţi, domnule preşedinte, la fel cum domnul Voronin a fost doar preşedintele lui Roşca, a deputaţilor comunişti, aşa şi dumneavoastră sunteţi doar preşedintele parlamentarilor care v-au pus în funcţie. Atenţie, v-au pus în funcţie. Dumneavoastră nu aţi fost ales de popor! Şi, ca să vorbesc în numele meu, când mai menţionaţi că sunteţi preşedintele poporului, să ştiţi că, de fapt, sunteţi preşedintele întregului popor minus un om, adică subsemnatul. Domnule Nicolae Timofti, repet, nu simt că mă reprezentaţi, iar recepţia la care au venit toţi hăndrălăii corupţi a fost una care mi-a încurajat sentimentul de detaşare. Aştept să vă văd în acţiune, poate reuşiţi să mă convingeţi că nu am dreptate. Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Când moare un jurnalist oamenii se întreabă dacă a fost cumva ucis. Când moare un jurnalist îl jeleşte tagma şi familia. Când moare un jurnalist cu o ţinută impecabilă moare un cuvânt. Recent, la Chişinău a murit un JURNALIST. Nu a fost răpus de un bandit, ci de o hoaţă de boală. L-am cunoscut pe Ion Enache foarte puţin. Mai puţin decât mi-aş fi dorit. Nu era genul de presar gălăgios, care să se bage în seamă pe la conferinţe, talk show-uri insipide. Nici nu era genul de pseudo-jurnalist din zilele pe care le trăim, care are, nu are o părere pertinentă, dar tot va avea ce să comenteze. Ion Enache era un presar vechi cu anumite convingeri profesionale.

-

O perioadă a avut ore la ULIM. Eu eram student la ULIM - am fost prima generaţie de ziarişti dădăcită cap coadă de facultatea de jurnalism înfiinţată acolo - aşa l-am cunoscut. Fie că facultatea era la început şi dorea să se impună pe piaţă, fie că avea o conducere care chiar se gândea la ce învaţă studenţii, dar decanatul ne aducea pe bandă rulantă jurnalişti cu nume, cu experienţă ca “să furăm” meserie. Ion Enache era unul dintre ei. Când a început să vorbească, ţin minte, m-a uimit un lucru. Era blând, extrem de blând. Nu bârfea, nu-i pomenea de rău pe alţii. De ce m-a uimit? Pentru că nouă ne fierbea sângele în vine, doar eram tineri. Pentru noi era important să dăm cu verbul în cap, fără prea multe menajamente. Ion Enache era însă altfel. Era calm, iar cu vocea sa joasă vorbea liniştit despre diferite aspecte ale muncii ăsteia. Spunea adevărul dureros, fără a fi rău, veninos, pur şi simplu îşi făcea meseria.

-

Deşi părea firav, deşi era mic de statură, Ion Enache avea o coloană vertebrală din oţel dur. Nimic nu l-a făcut să-şi trădeze valorile sale de presar cu experienţă. Câţi dintre voi aţi intra în greva foamei, aţi protesta vreo 20 de zile deşi sunteţi bolnavi? Iar toate acestea numai pentru că nu vi se dă voie să vorbiţi liber. Atenţie, nu să peroraţi invective şi răutăţi, doar să vă exprimaţi liber. Ei bine, atunci când Antena C, vechea Antenă C a fost lăsată spre halire comuniştilor de politicianul sărac cu duhul, Serafim Urechean, un grup de jurnalişti, printre care şi blândul, firavul Ion Enache, a spus “NU CENZURII”. Trebuie să ai un caracter de granit ca să te lupţi cu un sistem. Mai ales când sistemul este unul comunist. Ion Enache a avut caracter şi atunci când a plecat din colosul propagandistic Moldova 1. La fel, a dorit să vorbească liber. Astăzi am aflat că a murit Ion Enache. Când a murit Ion Enache a murit şi cuvântul “caracter” - “caracter” de jurnalist.

-

Din păcate, munca de jurnalist s-a demonetizat rău în Moldovioara. Mulţi cred că orice om cu un microfon e jurnalist. Mai mult, unii care se uită la televizor îi consideră jurnalişti pe toţi maimuţoii, pe toate pipiţele siliconate ce se fâţâie pe micile ecrane. Oamenii ăştia superficiali nu au făcut în viaţa lor jurnalism, li s-ar potrivi mai curând termenul de vedetism. Ion Enache n-a fost vedetă, a fost JURNALIST şi a preferat să rămână oarecum în umbră. Am avut ce învăţa de la el. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

M-au trezit râsete şi icnete hohotitoare. Râdeau ai mei care se uitau la televizor. Eram în camera de zi şi adormisem pe canapea. Curios, mi-am alungat ultimele fărâme de somn şi mi-am îndreptat atenţia spre show-ul de pe ecran. Ai mei râdeau de un tip îmbrăcat la fel ca mine când merg la fotbal, doar că mai avea şi un bleag-bleag la gât. Respectivul ins se făcea că cântă (ştiu, e o cacofonie, dar este o cacofonie extrem de utilă în acest caz). Ei bine, tipul în trening de gopnic/cocalar era lipsit nu doar de voce ci şi de bun simţ. Altfel nu-mi explic decizia sa de a ieşi pe scenă, în faţa publicului fără să ştie cuvintele cântecului care îl chinuia. Respectivul avea o foaia în mână de pe care “se inspira”.

-

Dar băiatul obraznic, prost crescut, care răgea ca un bivol în călduri nu era singurul cântecac ce se perinda pe scenă. Îl urmă o fetiţă frumuşică foc. Nu ţin minte ce cântecase tupeistul în trening, dar puştoaica vocifera ceva din repertoriul Madonnei. Fetiţa m-a suprins triplu, ştia cuvintele, se fâţâia şi cânta exact ca cea din urmă. Ştiu bine ce zic, doar am fost la concertul Madonnei de la Bucureşti. Îmi amintesc şi acum gâfâiturile, vocea hârşâită cu care falsa. Aşadar, n-am găsit nicio deosebire între Madonna şi fetişcana de la teveu. Are viitor gagica, mi-am zis în gând. O să facă furori în şoubizul românesc, unde nu contează vocea. Totul este să mai crească un pic, să-şi pună nişte silicoane, să se cupleze cu un fotbalist, să se dezbrace “frumos” ori nu prea pentru o revistă lucioasă. Succesul îi este garantat.

-

Nici nu am reuşit să termin gândul că ecranul s-a umplut. Probabil cameramanul nu a reuşit să lărgească suficient cadrul. Oricum i-ar fi fost greu să-l prindă de-a întregul pe băietanul mai slăninos la care mă uitam. Grăsunul vorbea despre sine şi a zis ceva despre veridicitatea sa. Nu am înţeles ce avea în vedere. Probabil că nici el nu ştia ce vrea să spună, băga toate cuvintele care i se păreau mai impozante. Nu contează ce a cântat după interviu, căci, în ceea ce mă priveşte, am stat cu sufletul la gură tot timpul cât s-a chinuit pe scenă. În orice clipă putea să-i crape cămaşa lucioasă şi tare cambrată. Părea că şi-a ales una cu două numere mai mici. Să mă fac înţeles. Nu am nimic împotriva celor plinuţi. Am ceva împotriva celor care ies pe o scenă, dar nu au habar cum să arate bine.

-

N-am mai avut răbdare şi am întrebat, bre, dar ce emisiune e asta? Răspunsul m-a luminat. De fapt, m-a întunecat. Eram în faţa show-ului fenomen din Republica Moldova “Fabrica de staruri”. Am oftat supărat în adresa producătorilor: eh, voi, experţii lu’ peşte, ce show trist faceţi! Am simţit că mi s-a schimbat brusc dispoziţia. Nu mai eram vesel, eram profund dezamăgit. Avusesem niscaiva aşteptări de la proiect. Mi-am dorit sincer să iasă ceva bun din treaba asta moldo-românească, dar nu a fost să fie. Parcă urmăream un concert al pionerilor vojatâi din satul Cucuieţii de jos din raionul Floreşti. Curios am intrat şi pe site-ul show-ului. Mi-au căzut ochii pe descrierea unui concurent: “Orice nu ai fi, fii cel mai bun”. Mi-a zvâcnit o venă în partea creierului care are în grija sa limba română. Cum, Doamne, să vorbeşti şi să te exprimi în halul acesta?

-

De altfel, vena respectivă a pulsat rău cât am stat cu ochii pe Fabrica. Concurenţii, dar în special Nataşa Gordienko, au înjunghiat limba română cu mult entuziasm. Trec cu vederea faptul că domnişoara Nataşa şi-a schimbat numele. Nu este deloc important acest lucru. Poate s-o fi măritat. Important este că dânsa ştie să cânte şi să se mişte lasciv, dar nu se pricepe deloc la limba română. De ce nu au adus pe altcineva?! Pentru mine contează ca barem la televizor să se vorbească o limbă română corectă. Aşadar a fost un spectacol anost, cu momente penibile şi greşeli de limbă română. Rezultatul? Ratingul slab spre foarte slab. Românii nu s-au prea uitat. Trist. Vă ziceam că am avut ceva aşteptări de la emisiunea asta, dar am avut un deja vu urât: Evrorimont 2 cu nişte cântecaci pe măsură.

-

PS: Se vorbeşte în Moldovioara că Prime este televiziunea de buzunar a domnului Plahotniuc. Aşa o fi, n-am auzit ca respectivul să fi negat informaţia. Bun, dacă domnul deputat a reuşit să-şi extindă afacerea - show-ul său de succes - în România prin intermediul TVR-ului, apare o întrebare logică? Ce pile are Vlad Plahotniuc, pe cine a reuşit să convingă, dar mai ales cum să-i accepte tandemul? Mi s-ar părea normal ca TVR să se fi asociat cu Moldova 1, nu cu o televiziune privată. Zic şi eu, nu dau cu parul.

Sărbătoare, mare sărbătoare. După atâtea zile, pardon luni. Nu, nici așa nu este bine. După atâția ani de așteptare, Moldovioara va avea în sfârșit un președinte. Facebook-ul duduie de atâta fericire, televiziunile s-au înecat de atâta emoție: SÎ ALEJI PREZÎDENTUL. Eu am o singură întrebare, și ce dacă? Și ce dacă va avea Moldovioara președinte? Ce se va schimba în viața amărâților, greu încercaților moldoveni? Nimic. Zero barat! Așa că nu vă mai impacientați atâta, nu mai săriți de fund în sus, nu mai elogiați momentul. În primul rând pentru că alegerea nu are loc acum. Alegerile au fost decise cu ceva vreme în urmă în locuri unde nu a avut acces ochiul public pentru că jurnaliștii au fost ținuți la distanța.

-

Moldovioara nu este o țară democratică. Nu trebuie să demonstrez acest lucru, este evident. Singura chestie oleacă mai democratică din această țărișoară uitată într-un colț de Europă sunt alegerile. Aici o să vin cu un argument ca să nu fiu acuzat de naivitate. Anume prin alegeri a fost îndepărtat de la putere Voronin. Moldovenii nu au avut frică și au votat împotriva dictatorului. Nu a trebuit să vină America și NATO cu avioane ca să bombardeze Chișinăul, la noi s-a putut într-un fel democratic. Desigur, dacă nu s-ar fi dus niște derbedei să distrugă Parlamentul și Președinția, schimbarea era chiar lăudabilă, de pus la fotografie. În fine. Dacă alegerile sunt una dintre puținele însușiri ale democrației moldovenești, de ce nu li se permite oamenilor să se bucure de ea? De ce avem parte de jocuri de culise și nu de alegeri?

-

Cine crede în prostia cu economisirea banilor, care ar fi altfel cheltuiți pentru organizarea alegerilor, îi îndemn să se gândească mai bine. Pentru că politicienii noștri, în loc să economisească din contul democrației, mai bine ar economisi din contul banilor pe care îi fură prin mișmașuri aranjate prin hoteluri dubioase. Cu alte cuvinte, mai bine am economisi distrugând corupția. Moldova nu este săracă pentru că oamenii își aleg sau își alegeau președintele. Moldova este săraca tocmai pentru că oamenii nu știu să aleagă, nu știu să exercite presiune pe furăcioșii de politicieni. Am văzut ce se întâmplă când în Moldovioara președintele este ales de către politicieni, ăștia nu știu nici să treaca strada în liniște, transparent și corect, darămite să decida cine va fi șeful statului. A fost un fiasco total. Cred că ar trebui să revenim la votarea normală, corectă. Președintele să fie ales de către cetățeni.

-

De mâine nu se va schimba nimic în Moldova. Dacă astăzi va fi ales șeful statului, o singură familie din Moldovioara va fi fericită, familia noului președinte. Restul moldovenilor o vor duce la fel… de rău, poate mai rău. Aferim politicieni, aferim circ politic. Dar oare eu de ce nu râd de clovnii din Parlament? De ce mi-e trist?

buna, sunt studenta la iasi in anul 3, dupa cum va puteti da seama am redobandit si eu cetatenia romana. statutul meu in aceasta minunata universitate era de student basarabean - fara taxa, fara bursa. cand am mers la sus-pusii universitatii sa-i intreb ce consecinte atrage schimbare domiciliului in Romania, mi s-a spus ca voi concura in conditii similare cu toti ceilalti studenti romani. ca orice cetatean responsabil am mers saptamana trecuta sa depun dosarul pt buletin romanesc. distractia a inceput azi dimineata cand am mers la aceiasi functionari ai universitatii sa-i anunt fericita ca la media mea - 9,66 - prind nu numai buget cu buletin romanesc, dar si bursa de merit…raspunsul lor a fost scurt si raspicat: pt ca ti-ai stabilit domiciliul in Romania esti repartizat la taxa, automat! la intrebarea mea de cand e legea a zis ca de 3 saptamani. dupa multe investigatii de-a lungul acestei zile negre am aflat ca asa a fost mereu, doar ca….domnul respectiv mi-a oferit informatii incorecte…si cine o sa creada un cetatean moldovean? sa fim seriosi…sunt intr-o situatie alarmanta, bani de taxa nu am, de asta am si invatat atat; daca nu voi reusi o scutire de taxa din partea decanului voi fi nevoita sa renunt la studii. va rog sa ma ajutati daca stiti cum ar trebui sa procedez. va multumesc anticipat! ma gandisem sa tac malc, in speranta ca nu vor afla, dar mi-au taiat-o din start, fara sa-i intreb: “sa nu incercati sa ascundeti ca oricum politia ne trimite liste in fiecare luna si o sa va descoperim”. nu ma deranjeaza ca nu voi mai fi la fara taxa, fara bursa, ma deranjeaza ca mi-au zis ca intru pe sistem Bologna, ca toti romanii, si ei ma baga automat la taxa. unde e dreptatea si egalitatea in drepturi?

-
Din nou loveşte legea românească cea incoerentă, nedreaptă şi interpretabilă. Am mai scris despre astfel de cazuri. Mesajul de mai sus, mai curând un strigăt disperat, mi-a fost trimis de o studentă care se află în situaţia de a-şi pierde bursa doar pentru că a reparat o greşeală istorică: şi-a redobândit cetăţenia furată de alţii. Dar s-o luăm pe îndelete şi să disecăm câteva aspecte ale problemei.

-

În primul rând, orice s-ar spune, nimeni nu are dreptul să-i ia bursa ori să o oblige să plătească studiile CHIAR DACĂ ARE BULETIN CU DOMICILIUL ÎN ROMÂNIA. Atenţie, ce spun este documentat şi paradiscutat cu avocaţi care au câştigat în instanţă procese pe această speţă! Buletinul românesc nu elimină buletinul din Republica Moldova. Adică, eşti în continuare cetăţean al Moldovioarei. Adică, respecţi condiţiile de la începerea studiilor. Orice avocat va demonstra asta in instanţă, orice universitate, liceu care va încerca să nedreptăţească un elev, student va pierde irevocabil.

-

În al doilea rând, directorii de licee, directorii departamentelor din universităţile româneşti, până şi directoraşii din ministerul Educaţiei nu cunosc legea, dar o interpretează. Evident, greşit! Una peste alta, în cazul de mai sus avem şi un paradox vecin cu obrăznicia. Fata a obţinut buletin românesc şi cere să fie tratată de către universitate ca şi cetăţean român. Universitatea spune: “nu, nu putem”. Dar tot aceeaşi universitate o ameninţă că-i ia bursa şi o trece la contract pentru că are cetăţenie românească. Unde este logica şi dreptatea? Păi dacă nu are dreptul să-şi măsoare inteligenţa şi cunoştinţele de la egal la egal cu cetăţenii români, de ce nu este lăsată în banca cetăţenilor moldoveni? Oare dacă eşti moldovean şi obţii a doua cetăţenie devii o paria, o sperietoare, un proscris?

-

Legea a fost făcută după ureche şi lasă la latitudinea funcţionarilor să decidă. Ce oroare! Apropo, treaba asta cu miliţia, pardon, poliţia care va informa universitatea despre buletinul cu sau fără domiciliu în România mi se pare o practică de-a dreptul securistă, KGB-istă. În sfârşit şi-a găsit poliţia românească mişeii, bandiţii, nelegiuitorii pe care să îi urmărească, a se înţelege persecute. Apropo, la cât de mare este haosul în sistemul informaţional românesc, nu cred că poliţia chiar reuşeşte “să-l informeze” la timp pe tovarăşul decan ori rector. Sunt sută la suta sigur, studentul va absolvi facultatea, iar poliţia încă nu va fi trimis “lista cu terorişti”. De altfel, mai există un paradox strigător la cer. Dacă universitatea “nu l-a prins” pe mişelul de student basarabean cu buletin cu domiciliu în România încă de pe băncile facultăţii nu-i mai poate face nimic. Nu-l poate obliga să-i întoarcă banii, să returneze diploma. În schimb, dacă eşti prins cu buletin cu domiciliul în România şi eşti încă student, ţine-te distracţie. Birocraţia te face neom. În aceste condiţii apare întrebarea: cum poate fi ceva ilegal în timpul studenţiei şi dintr-o dată absolut legal după terminarea studiilor?

-

În toată această joacă de-a şoarecele şi pisica mă mai deranjează o chestie. Deranjează este puţin spus. Mă supără la maximum faptul că toate asociaţiile care, teoretic, ar trebui să apere drepturile şi interesele studenţilor basarabeni se fac a nu vedea problema. Toate OSB-urile tac mâlc, nu mişcă, nu muşcă. Care este rolul şi scopul acestor instituţii? Să facă politică, să susţină diferite partide politice şi să se scuipe pentru că unul este Băsist, altul Filatelist, iar al treilea Ghimpist? De ce nu se impică aceste Organizaţii ale Studenţilor Basarabeni? Am sfătuit-o pe studenta de mai sus să-şi apere drepturile. Să nu se lase umilită. Să apeleze la un avocat. A apelat. Până la urmă ştiţi ce a fost sfătuită să facă? Iată răspunsul ei: “M-a sfatuit sa nu-mi ridic buletinul de la Evidenta Populatiei, sa tac malc (cu alte cuvinte sa ma ascund, in loc sa ma bucur ca am devenit cetatean roman cu toate actele in regula), daca o sa ma prinda, asta este, le dau banii (pe care nu am de unde sa-i iau). In ceea ce priveste reprezentantii basarabenilor…nu stiu ce sa zic…ei sunt, dar lipsesc cu desavarsire.”

Am urmărit cu sufletul la gură Eurovisionul organizat de televiziunea moldovenească. A fost un show incendiar, cu piese una şi una, foarte bune, foarte bine interpretate. Îngân şi acum piesa câştigătoare şi sunt sigur că anume moldovenii vor lua premiul cel mare la Baku. Cât de organizare, mamă, mamă, ce organizare reuşită! Am rămas tablou când am văzut cât de bine poate face televiziunea naţională de la Chişinău un spectacol. Cu siguranţă putem organiza un Eurovision, mai ales că în acest an, în sfârşit, avem şanse reale la câştig.

-

Aţi citit rândurile de mai sus şi vă întrebaţi oare nu cumva eu, Vitalie Cojocari, am urmărit alt spectacol? Să ştiţi că n-am vorbit serios. Deşi mi-aş fi dorit să fie adevărul - am făcut o glumă. Constat mâhnit că lucrurile sunt tocmai pe dos şi vă îndemn să citiţi primul paragraf în sens invers, cum ar veni, în oglindă. Am urmărit plictisit Eurovisionul organizat de televiziunea moldovenească. A fost un show fără gust, cu piese una mai proastă ca alta, tare insipide, foarte rău interpretate. Nici una nu mi-a rămas în cap şi sunt sigur că moldovenii nu vor ajunge nici în finală la Baku. Cât de organizare, mamă, mamă, ce organizare haotică! Am rămas tablou când am văzut cât de rău poate face televiziunea naţională de la Chişinău un spectacol. Cu siguranţă nu putem organiza un Eurovision, mai ales că în acest an nu avem nicio şansă la câştig.

-

Trecem peste bâlbele din organizare. Parcă ne-am obişnuit să nu avem parte de show-uri perfecte, doar suntem moldoveni. Cu adevărat supărător este altceva. Faptul că, după ce am urmărit Eurovisionul din acest an, trăiesc cu impresia că cântăreţii moldoveni (cacofonie pe care “că cântăreţii” ar trebui să şi-o asume) au venit la Evrorimont. Ştiţi ce este un “Evrorimont” sau “Evrarimont”, nu-i aşa? Reprezintă în accepţiunea moldovenilor renovarea unei case. Termenul a fost introdus în Moldovioara după ce sărmanii ei cetăţenii au plecat în UE la munci şi au început să trimită bani acasă ca să-şi refacă locuinţele. De fapt, tot ce este “evro” ar trebui să însemne un nivel înalt al calităţii. Din păcate, însă, în majoritatea cazurilor este vorba doar de marketing, publicitate. Astăzi avem în Moldovioara evro-stil, evro-maşini, evro-electrocasnice. Sunt sigur că pe undeva există şi evro-nunţi. În fine. Ziceam că cântăreţii moldoveni au venit la Evrorimont şi nu la Eurovision. Căci altfel nu am cum să-mi explic de ce vocile acestora sunau ca nişte fierăstrăie fără dinţi, iar piesele erau ca nişte hodorogeli de roabe hărtănite. Nu sunt un expert în ale muzicii. Totuşi, am în casă pe cineva care a făcut “Ştefan Neaga”, pentru mine o sursă credibilă, pe care mă bazez când spun că cântăreţii de la Evrorimont, majoritatea lor, au falsat într-o veselie.

-

Adrian Ursu s-a supărat că iar n-a câştigat la Evrorimont! Nu-i nimic, îi trece. Am tot respectul pentru Adrian Ursu. Am înţeles că este băiat de gaşcă, vesel, cântă la nunţi, cumătrii, zile de naştere şi face o veselie atât de mare, încât oamenii uită că sunt săraci şi pun pe masă mai mult decât se programaseră de acasă. Cu alte cuvinte, Adrian Ursu ştie “să ridice masa”, după cum zic organizatorii de nunţi. Bravo lui! Este un ridicător excelent de mese. Însă de aici până la a ajunge la faza finală a Eurovision… cale lungă este. Bun, noi ştim cine este Adrian Ursu, dar spuneţi-mi cine sunt ceilalţi care s-au dat în bărci la Evrorimont? Nişte anonimi care nu vor nimic altceva decât să se vadă la “tilivizor”, să intre în atenţia moldovenilor. Nu contează ce piesă vor cânta, nu contează că calitatea (cacofonie la locul ei) lasă mult de dorit. Ei au apărut la Evrorimont, ei vor face o Evro-nuntă. “Îl ştii pe cutărescu?”, îi vor întreba pe miri organizatorii de nunţi. “Au participat la Evrovidinii. Lumea îi ştie, o să cânte tare bine, o să ridice masă aproape la fel de bine ca Adrian Ursu!” Mirii vor pune botul, căci îşi doresc să-şi acopere cheltuielile, poate să şi câştige ceva. Aşadar, acesta pare să fie adevăratul motiv pentru care se bulucesc toţi la Evrorimont-ul moldovenesc.

-

S-a demonetizat Eurovision-ul în Moldova. Nu mai există parcă niciun interes din partea adevăraţilor cântăreţi. Ion Suruceanu zicea că înainte, cântăreţii mai erau numiţi şi artişti, doar făceau artă. Maestre, eu cred că mulţi dintre concurenţii la Evrorimont nu se pot numi nici cântăreţi. Hai să le zicem “cântecaci”. Ei bine, aceşti cântecaci ne vor reprezenta ţara la Baku. Să vă întreb un lucru, cine va plăti pentru umilinţa pe care o vom suferi? Vă voi răspunde cu două întrebări. Cine a plătit pentru 7 aprilie? Cine a plătit pentru că am pierdut sute de procese la CEDO?

Nu sunt bătrân, mai am mult până departe, dar uneori simt nevoia să trag o linie de demarcaţie şi să privesc în urmă. Nu de alta, dar există momente când vrei să ştii dacă nu cumva trăieşti de-a oaia viaţa, dacă ai făcut ceva bun, dacă eşti pe drumul corect. Ziua de naştere este un astfel de moment, o astfel de linie. Tot timpul am crezut: faptul că m-am născut pe 10 nu este un semn divin, ci o obligaţie. Că nu trebuie şi nu pot să fac lucrurile de mântuială. Atunci când colegii mei alergau mingea pe stadion, mergeau la discotecă, la un grătar ori pur şi simplu taiau frunze la câini până la 2 noaptea, eu mă obligam să… fac alte lucruri. Nu vă plictisesc cu detalii, aceste lucruri ţin de şcoală, studii, lectură.

-

Cine am fost? Am fost un puşti crescut la ţară. Am avut o copilărie ca în Amintirile lui Creangă, însă, în acelaşi timp, plină de lipsuri. Nu-mi regret copilăria chiar dacă sunt conştient, nu am avut parte de cea mai “aleasă educaţie”. Să vă întreb, oamenii sunt egali? Nu, oamenii cresc în condiţii inechitabile. În ceea ce mă priveşte, tot timpul a trebuit să-i ajung pe alţii din urmă, n-am venit niciodată, ca la Formula 1, din Pole Position. Nu vreau să mă plâng, vreau să fiu sincer şi să-mi spun fără regrete că alţi copii au avut profesori mai buni, cărţi în română, televizor funcţional, părinţi mai avuţi care să-i ia în călătorii… Prima dată am văzut marea la 20 de ani. Nici acum nu ştiu să înot. Atunci când m-am înscris la liceul Onisifor Ghibu din Orhei eram uimit de cum vorbeau franceza colegii mei, de cât de bine ştiau matematica. Prima notă a fost un 3, la matematică! În şcoala din care veneam eram aproape eminent. Nu învinuiesc pe nimeni, nu regret nimic. Nu mă complac la gândul că alţii nu au avut nici atât. Eu doar constat, căci astăzi privesc în urmă.

-

Par egoist, încrezut? Nu vreau să aveţi impresia asta. Oricum, tot timpul, aproape toată viaţa m-am bazat doar pe mine. La examenul de BAC, după ce am terminat liceul din orăşelul Orhei, atunci când mulţi dintre colegii mei erau aşteptaţi de părinţi la poartă, eu eram singur, singur în faţa examenului. Atunci când m-am dus la facultate, iar mulţi dintre colegi erau însoţiţi de taţi, mame, am luat singur viaţa în piept. Încă o dată nu eram în pole position. E bine? E rău? Desigur, există dezavantaje, dar eu am devenit independent repejor. Aşa că atunci când mi se spunea, nu vei putea să faci cutare ori cutare lucru, pentru asta trebuie să ai pile, nu înţelegeam, nu-i credeam. Trebuia să mă conving singur.

-

Zilele trecute m-a întrebat o prietenă de facebook, mi-a cerut un sfat, cum să se facă jurnalist de televiziune. În încercarea mea să sintetizez 7 ani de presar în România mi-am dat seama că este o muncă al naibii de grea. Trebuie să treci prin multe, să te călească multe dificultăţi în ideea că ceea ce nu te poate răpune te întăreşte. Am sfătuit-o cum am putut de bine, dar i-am recomandat să aleagă de 7 ori înainte de a decide. Acum 7 ani am luat cea mai nebunească hotărâre din câte se putea. Am tăiat tot ce făcusem la Chişinău şi am trecut Prutul. Sincer, nu aş mai face una ca asta. A fost cea mai dură experienţă pe care am trăit-o. Viaţa m-a schimbat, m-a făcut oleacă mai înţelept. Atunci, cu 7 ani în urmă, nu eram decât un tânăr basarabean. Am fost mai singur decât îşi poate închipui cineva. A trebuit să stau prin camere de cămin dărăpănate, infecte, într-un cartier al Bucureştiului care se numeşte Fundeni, iar numele spune multe despre zonă. În fine. Nu aş mai repeta experienţa pentru că femeia pe care o iubeam şi o iubesc era departe, nu o vedeam decât o dată pe lună. Era un chin să plec din Chişinău, de lângă ea. Am urât momentele acelea. Din categoria, nu-i da, Doamne, omului cât poate duce, spun că n-aş putea sa mai duc povara asta din nou.

-

Cine sunt? Sunt un jurnalist. Îmi place meseria mea… Doar uneori o urăsc. Realizez că toate piţipoancele, toţi aveniţii, descreieraţii care îşi spun jurnalişti au discreditat munca asta, au demonetizat-o, dar îmi şoptesc că nu există pădure fără uscături şi îmi continui activitatea. Au fost multe şi de toate, bune sau rele. Nu mă plâng deloc. Nu sunt bătrân, dar pot spune că nu aş schimba nimic din viaţa mea. Zilele acestea m-am gândit, într-un fel filosofic, mai mioritic, că pot să mor şi nu o să-mi pară rău. Las ceva în urmă, în special pe cineva. Sunt fericit!

La facerea lumii, Dumnezeu a adunat toate femeile din lume pentru a le înzestra. Franţuzoaicele au primit şarm. Italiencele o piele de o rară fineţe. Rusoaicele s-au ales cu nişte ochi de o nemaipomenită culoare albastră sau verde. Americancele au luat cel mai drăguţ zâmbet. Englezoaicele au căpătat minte. Norvegiencele cel mai frumos păr blond. La final au ajuns moldovencele. Obosit după o zi de împărţeală, Dumnezeu îi zice Sfântului Petru: “Sfinte Petre, dă-le ăstora de toate!”. “Cum aşa, Doamne, de ce le dai de toate? Cum se vor simţi celelalte femei? Le distrugi viitorul, nu o să mai aibă nicio şansă în faţa moldovencelor. Şi apoi, te pomeneşti că o să umble cu nasurile pe sus pentru că-s şi frumoase, şi deştepte, şi au ochi ca briliantele”, se supără nu glumă bătrânul sfânt. “Dă-le, dă-le!”, zâmbi împăciutor bunul Dumnezeu. “Tu habar nu ai ce bărbaţi le dau”, spuse Domnul nostru după o mică pauză.

-

S-o spun pe şleau, moldovencele noastre sunt o minune, însă au un blestem de care sunt legate: bărbaţii moldoveni. Începusem cu o glumă, dar sunt foarte serios când zic că ale noastre femei sunt unele dintre cele mai frumoase, deştepte, curate, gospodine, harnice, grijulii din lume. Iar epitetele pot continua. Cum sunt bărbaţii moldoveni? Faceţi următorul exerciţiu, ieşiţi în stradă cu un pix şi o foaie în mâini. Priviţi bărbaţii pe care îi vedeţi şi încercaţi să-i descrieţi printr-un cuvânt. Printre adjectivele notate se numără cumva: neîngrijiţi, murdari, grobiani, proşti, răi, dubioşi, urâţi, graşi, neinteresanţi, tipicari, iresponsabili, teribilişti, plictisitori? Poate că nu este niciunul. Căci sunt foarte mulţi bărbaţi moldoveni de calitate superioară. Dar care este ponderea lor? Deşi, ştiţi ce? Un bărbat trebuie să fie un pic mai frumos decât o maimuţă. De fapt şi de drept, nu frumuseţea este cel mai important lucru pe care o femeie îl caută într-un bărbat. Cel puţin nu frumuseţea exterioară. Să mă corecteze cititoarele mele dacă greşesc. Orice epitet neplăcut aţi găsi pentru moldoveni, altceva deranjează cu adevărat: atitudinea faţă de iubitele, soţiile, prietenele lor.

-

Ce fac femeile noastre frumoase pentru bărbaţii moldoveni? Mai întâi se îndrăgostesc de ei. Of, minune. Apoi acceptă să se mărite. Doamne, sunt moarte după măritiş frumuseţile noastre. Apoi încep să nască. Doi, trei copii, nu mai mulţi. Din acest moment parcă uită că au fost frumoase, sensibile, delicate. Nu au decât grija casei, a copiilor, a bucătăriei, a studiilor micuţilor, a bărbaţilor geloşi şi care mai calcă strâmb. Griji, griji, griji. Cum să nu piardă acea frumuseţe, cum să nu se stingă flacăra din sufletele lor? Femeile noastre sunt ca nişte flori extrem de frumoase la tinereţe, gingaşe, plăcut mirositoare, dar care la maturitate se transformă brusc în nişte stejari viguroşi, de nădejde, pentru care frumuseţea este doar o opţiune, nu obligatorie. Să vă întreb, câte baruri sunt în Moldova? Câte dintre ele sunt pline de bărbaţi ale căror soţii lucrează în Italia sau Spania? Nici nu le ştim numărul. Săracele noastre femei. Câte au luat drumurile străinătăţii să-şi hrănească familiile, să-şi ţină copii la facultăţi şi bărbaţii prin baruri? Ei bine, despre această atitudine a bărbaţilor moldoveni vorbesc. Asta deranjează.

-

Am ales să scriu acest articol astăzi, pe 9 martie, pentru că mi-e greaţă să văd atâta ipocrizie în Moldovioara, mai ales de ziua femeilor. Vai, fumeile noastre, scumpele noastre, vă iubim, sunteţi sensul vieţilor noastre. Corect, dar numai pe 8 martie şi atunci, probabil, pentru 5 minute. Căci, în rest, bărbaţii nu prea au timp de femei, trebuie să sărbătorească 8 martie. Dacă se adună la vreun prieten acasă cine va sta la bucătărie să gătească? Dacă vor merge în baruri, cine îi va căra în spate pe la 1 noaptea? Bărbaţii moldoveni îşi iubesc femeile, sunt sigur de asta. Problema este în respect. Oare le respectă? Misoginismul este aproape o politică de stat în Moldovioara. Aţi observat cât de mult se schimbă drăguţele noastre moldovence atunci când pleacă în Italia, Spania, Franţa? Se pare că le prieşte aerul, căci se întorc proaspete, zâmbitoare, machiate, în haine drăguţe… În Moldovioara puţine sunt aşa. Nici chiar cele din Chişinău, nici chiar cele din oraşe. La mulţi ani, de 8 martie şi nu numai, dragele noastre femei! Aveţi tot respectul meu!

Acum aproape 10 ani am păşit pentru prima dată pe pământ românesc. Până atunci văzusem ţara doar la televizor şi în poze. Nu intrasem în contact decât cu România imaginată şi imaginară, nicidecum cu România reală, cu oamenii simpli. Eram în tren. Traversam ţara spre Bulgaria. Aşa că am avut timp să vorbesc cu oamenii. După discuţii despre vreme şi ce se mai întâmplase în lume am trecut la chestii mai apropiate dinţilor noştri: relaţia moldo-română. Am rămas multă vreme cu maxilarul pe jos când am priceput cum o vedeau colegii de compartiment. O relaţie frăţească, în care fratele mai mare, România, a oferit ajutoare pe bandă rulantă fratelui mai mic, Moldova. Doar că, fratele mai mic şi-a renegat mereu fratele mai mare. “V-am dat energie electrică, bani, împrumuturi nerambursabile şi ce folos?”, mă întreba acuzator o tanti din Buzău, care părea o bună cunoscătoare a tuturor “datoriilor” pe care le avea Moldova faţă de România.

-

Atunci m-am supărat. Cum aşa, îmi ziceam, când ar trebui să ne gândim la Unire noi ne numărăm păduchii?! După şedinţa comună a celor două guverne la Iaşi tind să-i dau dreptate Tanţei din Buzău. Guvernul domnului Filat este un guvern al milogilor, al cerşetorilor. Am impresia că miniştrii moldoveni au venit în România cu “daite”! Ştiţi ce înseamnă “daite”, nu-i aşa? Un termen din rusă folosit de moldoveni când vor să spună că miliţienii, doctorii, funcţionarii ori alte organe (in)competente au venit să ceară. Dă-mi, asta înseamnă daite. Apropo, nu doar eu trăiesc cu această impresie. Discutam cu funcţionari din ministerele de la Bucureşti, iar ei îmi povesteau că pregăteau şedinţa de la Iaşi şi erau surprinşi de insistenţa cu care colegii lor de la Chişinău cereau chestii. “Moldovenii cer”, aceasta era exprimarea funcţionarilor români. Vă daţi seama, alor noştri le-a intrat în sânge deja, aşa că cer!!! Scuzaţi-mi abundenţa de exclamări, dar nu-mi pot reţine uimirea, de fapt consternarea. Dă-o’ncolo de treabă, nene!

-

Imediat după şedinţa comună primesc comunicatele de presă. Ministerul Economiei: “Discuţiile au vizat proiecte comune, între care: Gazoductul Iaşi-Ungheni; Interconectarea sistemelor de energie electrică din Republica Moldova cu reţeaua europeană ENTSO-E; Montarea fibrei optice între Isaccea şi Chişinău; Proiectul liniei electrice LEA 110 kV Fălciu-Goteşti“. Traduc, moldovenii vor primi nu doar energie electrică, dar şi gaze de la români. Un lucru bun, la urma urmei, nu ne mai stresează atât de mult ruşii cu robinetul de la Gazprom, deşi mă îndoiesc că problema poate fi rezolvată în totalitate. Ministerul Mediului: “Protocolul adiţional vizează alocarea sumei de 15 milioane de euro pentru proiecte destinate reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră şi/sau adaptării la efectele schimbărilor climatice.” Aşadar ne-au dat! O să săriţi în sus, şi ce dacă? Vă spun. Pe un sărac îl ajuţi nu dacă îi dai un porc în fiecare an, ci dacă îl înveţi cum să crească porci. Toată treaba asta cu “daite” pare un fel de competiţie geopolitică. Pe de o parte Rusia trimite vagoane de ruble în Transnistria, pe de alta, România împrumută nerambursabil Moldova. Evident, România nu se poate pune cu vagoanele ruseşti, dar, cel puţin, încearcă. Ruşii au făcut mare scandal anul trecut şi l-au mătrăşit pe Smirnov când au realizat că banii ajungeau în conturi private. România cum verifică unde ajung banii ei?

-

Una peste alta, mi-e jenă de miniştrii guvernului Filat. Umblă cu mâna întinsă şi n-am văzut unul să vină cu un proiect care, de pildă, ar ajuta în vreun fel mediul de afaceri. Niciunul nu a zis, fraţilor, mulţumim pentru bani, gaz, energie, dar vrem în acelaşi timp să dezvoltăm şi economia. M-am gândit la nişte oportunităţi prin care oamenii de afaceri din Moldova ar putea intra pe piaţa românească şi invers. Să facem nişte investiţii, însă nu doar în gazoducte şi linii de curent pentru “daite”. Să investim în economia reală. Guvernul milogilor, guvernul Filat a venit chitit să întindă mâna, căci unde nu curge, pică. La muncă, nu la întins mâna, cerşetorilor! Aveţi gărgăuni, domnilor miniştri? De ce nu-i puneţi la treabă? Tanţa din Buzău probabil nici astăzi nu înţelege de ce le dăm fraţilor noştri moldoveni “ajutoare”. Mai ales că fraţii moldoveni vorbesc cu un sfert de gură despre “aşa-zisa frăţie”. Şi apoi, unde este mândria moldovenească? De ce am ajuns noi milogii tuturor? De ce să cerşim, dacă putem munci? Halal miniştri, halal guvern al milogilor!

Ambasada Rusiei la Bucureşti. Am fost teleportat aici pentru a face un reportaj despre cum votează ruşii din România. Dau roată rapid singurei secţii de votare din capitală. Vin să voteze doar femei trecute de 60 de ani şi din când în când câte un bărbat mai tânăr însoţit de consoarte. Foarte rar fete tinerele, rusoaice. Intenţiile de vot? Aşa cum mă aşteptam. Putin. Fie că nu există altul mai bun, fie pentru că “doar el îi face pe alţii să respecte Rusia”. Am vorbit cu vreo 10 oameni. Doar doi mi-au zis că au votat împotriva lui Putin. Atenţie, nu cu alt candidat, ci “împotriva lui Putin”. O tanti în vârstă, de origine caucaziană, îmi povestea şoptit despre cum i-au murit nişte verişori în Groznâi. A doua, o fetişcană care mi-a explicat că mulţi tineri ruşi pur şi simplu nu-l mai suportă pe Putin. Aşadar, ruşii chiar îl votează pe Putin. Cât de fraude, acestea au loc zi de zi, când oamenii sunt îndoctrinaţi prin propaganda din ziare, televizor sau internet, dar nu în ziua alegerilor.

-

După fiecare interviu încerc să-i trag de limbă pe muscalii din România. O tanti venită în Bucureşti prin 1965 îmi spune că ne-a învăţat limba foarte repede. Că s-a integrat rapid şi n-a mai plecat. Okey, zic, dar spuneţi-mi un lucru, mor de curiozitate să înţeleg, cum se face că dumneavoastră aţi învăţat româna aici, iar conaţionalii dumneavoastră de la Chişinău nu ştiu o boabă deşi mulţi s-au născut în Moldova. Răspunsul mă făce să zâmbesc ironic, cică ruşii din Moldova îşi vorbesc limba lor pentru că sunt mulţi. În plus, de  ce ar învăţa? Doar moldovenii cunosc limba rusă. În schimb, în România nu ar avea cu cine schimba două vorbe şi nu ar putea cumpăra barem o pâine de la magazin. Mda, tot moldovenii sunt de vină. Ştiam asta.

-

O altă tanti, aflând că sunt din Moldova, mă întreabă provocator, credeţi că România trebuie să se unească cu Moldova? La rândul meu o întreb, dar care este părerea dumneavoastră? Spiritul velicorus nu se dezminte nici la o rusoaică de 70 de ani ce trăieşte în România. Îmi zice un NU categoric şi argumentează, pentru că românii îşi bat joc de moldoveni, râd de ei. Hm, am mai auzit motivul acesta numai că în altă formă: “când au venit jandarmii români, i-au tras unui unchi de-al meu o palmă” sau “dacă ne unim cu românii vom fi sclavii lor”. Am zâmbit şi i-am zis că până la urmă unirea tot o să aibă loc. Nu i-am mai explicat că unirea nu se va întâmpla aşa cum crede dânsa, ci prin prisma faptului că mulţi moldoveni vor avea cetăţenie românească… Nu i-am explicat pentru că nu era de acord cu ce ziceam şi, surprinzător, nici nu ar fi vrut unirea. Rusul rămâne rus până şi în România!

-

În altă ordine de idei. Îmi povestea cineva care s-a uitat la conferinţa de presă ţinută de cei doi prim-miniştri, Filat şi Ungureanu. Un jurnalist l-a întrebat pe domnul Vlad Filat ce părere are despre alegerile din Rusia. Întrebarea parcă l-a fript. A căscat ochii şi s-a uitat oarecum speriat spre Ungureanu. Primul ministru român a dat liniştitor din cap şi a cerut altă întrebare. Ulterior, probabil după ce şi-a revenit din şoc, domnul premier de la Chişinău a răspuns, cică Rusia este un partener strategic, evident nu o să neglijăm relaţiile cu Moscova. Adică a scăldat-o politicos şi diplomatic în câteva ape. Mult prea diplomatic, căci răspunsul nu a şters impresia de frică patologică faţă de Ţarul Rus. S-a văzut clar. Coincidenţă sau nu, Ungureanu a spus mai târziu că România îşi doreşte să devină primul partener comercial al Republicii Moldova. Ştiţi cine este acum primul partener? Corect, Rusia. Despre întâlnirea celor doi foşti colegi de universitate revin în următorul articol cu alte chestii interesante.

Ceva este putred în sistemul de redobândire a cetăţeniei româneşti de către dragii mei moldoveni. E putred rău. Dovada a apărut în această frumoasă zi de 1 martie. Citez din Mediafax: “Funcţionari ai Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi ai oficiliului de stare civila al Primariei sectorului 1 Bucuresti sunt vizati in investigatia procurorilor Sectiei de urmarire penala si criminalistica referitoare la acordarea nelegala de cetatenie.” URA! În sfârşit au fost prins câţiva peştişori care au transformat o nelegiuire istorică într-o afacere personală.

-

Spun “în sfârşit” pentru că se ştia de atâta amar de vreme că se dau şi se luau bani. Se cunoştea preţul exact al cetăţeniei româneşti, doar că nimeni nu făcea nimic. Cu alte cuvinte, cine avea bani, primea cetăţenie. Cine era sărac, rămânea cu România în suflet, nu şi în acte. Vina, evident, aparţine şi autorităţilor române. De ce au trebuit să creeze un sistem atât de complex, birocratic? De ce nu s-au făcut lucrurile simple, transparente şi clare? Când trec pe lângă ambasada României din Chişinău mă îngrozeşte numărul uriaş de oameni care asediază clădirea. Este umilitor să ştii că atâţia oameni, mulţi dintre ei amărâţi, se îmbulzesc în faţa porţilor păzite. Este umilitor şi pentru mine, şi pentru ei.

-

De ce nu au creat o procedură clară, în care omul să afle de pe site, cu o parolă şi un username, ce se mai întâmplă cu dosarul său de redobândire a cetăţeniei? De ce nu au creat un sistem prin care tot omul să ştie când urmează să fie chemat la ghişeu? Marea problema a sărmanilor moldoveni nu este cât durează să obţină cetăţenia: de bine, de rău, lucrurile s-au mişcat mai bine de când se schimbă legea. Marea problemă este umilinţa de la cozi şi informarea la timp, de fapt, lipsa informării. Oare când urmează să primesc scrisoarea? Oare nu cumva s-a pierdut dosarul meu? Oare nu cumva au greşit ceva funcţionarii, iar eu va trebui să trec prin tot acest calvar din nou? Aceste întrebări şi le-au pus cel puţin o dată toţi cei care au cerut cetăţenie românească.

-

Aşa se face că oamenii cu relaţii şi pile au întrezărit un posibil câştig. Jmecheraşii şi funcţionarii corupţi apar mai mereu acolo unde sistemul este greoi, opac, surd şi mut la nevoile omului. Şi ar mai fi o problemă: oare ce valoare are cetăţenia românească pentru cetăţenii moldoveni dacă este cumpărată, dacă este obţinută prin atâtea umilinţe? Ştiu oameni care au dormit prin cutii de carton. Ştiu femei care s-au chinuit nopţi întregi sub cerul liber aşteptând la cozi interminabile. Spuneţi-mi un lucru: ce trebuiau să simtă sărmanii de ei în momentul când vedeau ruşi, care nu pot închega două cuvinte în română, cu paşapoarte vişinii în mâini? Nu vă întrebaţi, dragi moldoveni, ce a făcut Patria pentru voi! Întrebaţi-vă ce patrie vă alegeţi! Uneori şi Patria trebuie să se reformeze…

-

ps: Nu doar cetăţenia românească se cumpără. Piaţa vizelor la negru este înfloritoare la Chişinău. Undeva îi înţeleg pe oamenii care au bani şi, respectiv, respect pentru propria lor persoană. Ei nu vor sta la cozi interminabile, ei nu vor avea de înfruntat funcţionari acri. Ei vor sări cu banul. Procesul eliberării vizelor trebuie urgent regândit, reformat. Se aude oare la Guvernul României??? Apropo, oare acest lucru va fi discutat de MĂREAŢA şedinţă de la Iaşi, unde doi colegi de universitate se vor aşeza la aceeaşi masă? Mă îndoiesc că lucrurile care chiar îi interesează pe oameni vor fi rezolvate. În schimb, sunt sigur că vom afla despre discuţiile cordiale care “au dus relaţia dintre Moldova şi România către un alt nivel”, nivelul ipocriziei supreme!

Când vin în Republica Moldova, străinii sunt plăcut surprinşi. Înainte de a păşi “pe-un picior de plai” ei consideră că cea mai săraca ţară din Europa trebuie să arate cumva… ca cea mai săracă ţară din Africa. În loc de maşini, căruţe trase de boi. În loc de case, cocioabe lipite din lut. În loc de restaurante sau magazine, tarabe mizere în care poţi cumpăra doar carne de berbec sau şobolan, după alegere. Când colo, ce să vadă?! O capitală plină de maşini în care găseşti transport public, clădiri cu multe etaje, apă caldă şi, culmea-culmilor, chiar un mall. Deci, uimiţi de cele văzute, mulţi străini o să vă spună că nu se aşteptau la un oraş atât de civilizat. Nu luaţi însă această observaţie ca pe un compliment, laudă. Nu este.

-

Majoritatea vest-europenilor ne consideră înapoiaţi, rămaşi mult în urmă de căruţa civilizaţiei, iar dacă o să-şi scoată nasul din Chişinău o să-şi dea seama că au avut dreptate. Din păcate, toată civilizaţia, cultura, economia moldovenească, atât cât o fi ea, s-a concentrat în Chişinău. Restul ţărişoarei, cu excepţia câtorva insuliţe, se află în decădere totală. Săracele noastre comunităţi rurale! Nu sunt genul care glorifică trecutul sovietic, dar când mă uit în urmă, la copilăria mea, îmi amintesc viu satul înfloritor, curăţenia de pe uliţe, bărbaţii care parcă aveau alte interese decât să bea până în neştire. Elevii aveau “cercuri şcolare”, un fel de cursuri unde învăţau de la împletit la sculptat în lemn. Adulţii erau antrenaţi în evenimente sportive, culturale. Se organizau spectacole. Satul avea fanfară, echipă de fotbal. Biblioteca era alimentată cu cărţi în fiecare lună, chit că acestea erau în chirilică ori rusă. Cinematograful rula filme, dar şi desene animate.

-

Poliţistul era respectat, doctorul îşi ştia meseria şi chiar trata bolnavi, primarul era un bun organizator. Repet, nu glorific comunismul sovietic, dar pe vremea aceea satul moldovenesc nu era o desfundătură cu mulţi oameni săraci şi ameţiţi dis-de-dimineaţă cu Speek-uşor. Din nefericire, copiii de astăzi, după şcoală, asta dacă mai merg la şcoală, se retrag undeva prin tufişuri şi trag câte o ţigară, beau ceva mai tărişor, iar apoi se pregătesc de… discotecă. Discoteca şi barul sunt singurele puncte de atracţii ale tinerilor moldoveni de la sate. Imaginile pe care le-am văzut pe www.protv.md în care doi tineri beţi rangă, un el şi o ea, se bat de mama focului, reprezintă adevărata faţă a baştinei noastre rurale. Pe vremuri, o fată care primea note proaste era ruşinea satului. Astăzi, o fată cu sânii pe afară, care se bate de la egal la egal cu un tânăr, ambii foarte beţi, nu mai este deloc o noutate.

-

Se poate mai rău de atât? Da, se poate. Atâta vreme cât politicienii de la Chişinău se gândesc mai mult cum să rămână la putere, cum să-şi umple buzunarele decât la cum să ne facă viaţa mai bună; atâta vreme cât politicienii se ceartă, duc o viaţă paralelă cu cea a moldovenilor simpli, nimic nu o să se schimbe. Dimpotrivă! Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Ne întâlnim doar la alegeri. Ei ne mint, noi nu-i credem, dar îi votăm şi mergem mai departe. Satele noastre au intrat într-un hău negru şi fără fund. Ţi se strânge inima când vezi copii de 12 ani care nu ştiu nimic altceva decât să se îmbete, să fumeze şi să se gândească unde vor pleca la muncă atunci când vor creşte oleacă. Aveam câţiva vecini, copii buni, cu care mă mai jucam în copilărie. Eu eram cel mai mare, prin clasa a 7-a, ei abia învăţau să scrie. Când revin în sat nu-mi vine să cred când îi văd şi ştiu că nu au nimic luminos în viaţă. Cel mai grav, ei nici nu realizează asta. Întunecimea lor este şi întunecimea satelor. Peste Moldovioara rurală s-a lăsat noaptea neagră. Săraca noastră Moldovioara! Săracele noastre sate!