Am fost cu Creața cu Ochii Verzi la Festivalul ”George Enescu”

Festivalul de muzică clasică ”George Enescu” a avut ieri în program Российский национальный оркестр, adică Orchestra Națională Rusească. Am mers cu Maia, aka Ochi Albaștri și Natalia, aka Creața cu Ochii Verzi. Ce-i mai trebuie unui sentimental ca mine pentru fericire deplină? Doar un pic de Ceaicovski. Și am avut parte. La final.

 

Cunoscătorii susțin că evenimentul de aseară a fost cel mai bun concert al festivalului de până acum. Eu sunt un simplu consumator de Ceaicovski, așa că nu mă dau cu părerea. Pot zice doar că a fost sublim, feeric și mi-am luat energie pentru o lună întreagă. Am trăit momentul cu toți porii. M-am extaziat de la primele note.

 

Continue reading…

În biserică

Relația noastră cu biserica este ocazională. Nu suntem nici habotnici, nici atei. Cumva pe la mijloc. Cam ca Ion Creangă. Cam ca mulți români. Mergem la biserică din an în Paște sau la ocazii: nunți, botezuri… Cu toate acestea, Creața cu Ochii Verzi este destul de interesată de Doamne-Doamne, de biserică, de religie. Presupun că a auzit vorbindu-se, a făcut tot felul de conexiuni și acum întreabă. Întreabă multe chestii.

Nu vrem să o restricționăm sau să îi dăunăm gândirii proprii, așa că, dacă întreabă, răspundem, dacă vrea la biserică, mergem. O înțeleg perfect. Am avut și eu momentele mele bisericoase. Când eram foarte mic, prin clasa 1, mergeam duminică de duminică la biserică, în altar, în strană. Trăgeam clopotele, eram fascinat de lumea asta. Prin a 3-a mi s-a luat, dar asta-i altă poveste. Oricum, nu regret, a fost frumos! Continue reading…

Încrederea în forțele proprii se educă

”Ce-ai pățit, sărmănelul de tine?” Din celălalt capăt al parcului, o mamă fugea mâncând pământul spre odorașul ei. Era ca Usain Bolt alergând după un nou record mondial la atletism. ”Sărmănelul” se întinse pe jos. Alergase împreună cu niște copii și căzuse. În loc să se ridice și să-și vadă de alergat, stătea jos. Cineva trebuia să-l ridice.

Maică-sa a venit, l-a scuturat, l-a ridicat, a bătut pământul ”vinovat” de acea căzătură ușoară și l-a lăsat din nou să alerge. Evident, la următoarea căzătură, iarăși ușoară, copilul a așteptat din nou să vină mami din celălalt capăt al locului de joacă să-l ridice și să certe pământul. Continue reading…

Despre ”chestia asta”… nu se discută. ”Aflați voi când creșteți mari!”

Ok, este o temă tare grea. Sexul și reproducerea explicată copiilor. De fapt, nu este grea, este un tabu, mai ales în societatea noastră. Orice discuție publică despre ”chestia asta” se transformă într-o uriașă păruială pe Facebook. Argumentele sunt pentru fraieri. Și totuși, problema rămâne, cum le explici copiilor ce s-a întâmplat înainte de a fi? Și de ce nu o facem ca lumea?

Fac o paralelă personală. Prima carte despre ”chestia asta” 🙂 , adică sexul între oameni, am citit-o în rusă, când eram deja la liceu. În română, ioc cărți. Era o carte cu puține desene, se numea ”Sexul la microscop”. Erau noțiuni de bază despre corpul bărbaților și femeilor. În școala generală, la Anatomie, despre ”chestia asta” s-a discutat pe fugă, la două lecții separate. O oră pentru băieți, una pentru fete. Tabu, rușine, o să creșteți și o să aflați. De la cine? Din care sursă? Continue reading…

”Am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc!”

Cazul acesta mi-a fost povestit de o femeie.

Vitalie, îmi zice, eram cu copilul în parc. La un moment dat de noi s-a apropiat o fetiță de vreo 5-6 ani. Frumușică, bine îmbrăcată. S-au jucat, s-au împrietenit. Se jucau în preajma mea și îi auzeam ce vorbeau.

– Eu sunt cu mami în parc, tu cu cine ești?, întrebă la un moment dat copilul meu.
– Cu părinții, îi spuse fetița.

Nu fusesem inițial atentă la răspuns, dar apoi am văzut o chestie neobișnuită. Fetița i-a zis copilul meu: ”merg la părinții mei” și a plecat. Am urmărit-o cu privirea. S-a dus spre o bancă, într-un colț retras al parcului, iar acolo erau doi bărbați. Acum, Vitalie, să nu mă crezi absurdă, dar aveam impresia că ăia sunt ”părinții”. Adică, nu știu ce să zic, nu sunt homofobă, dar a fost neobișnuit. Erau îmbrăcați bine, păreau fericiți. Chiar aveam impresia că mă uitam la un cuplu. Cred că am văzut un cuplu de gay cu un copil în parc! Continue reading…

În România nu este nevoie de teroriști. Avem nebuni care înjunghie oameni pe stradă

Nebunul de cartier este un cetățean devenit personaj uzual în România. Deși nu ar fi cazul să ne obișnuim cu așa ceva, aproape fiecare cartier are câte un astfel de individ. Știți voi, individul cu mari probleme de comportament.

Da, ne este milă de ei, dar…

Sărmanii, nu sunt oameni ai străzii, unii au case, rude, ajung totuși într-o stare proastă. De multe ori nu sunt îngrijiți, unii bântuie pe străzi și Dumnezeu știe ce se întâmplă cu ei.

Ca să fiu sincer, când îi vezi în halul în care arată, te încearcă un sentiment de milă amestecat cu… deranj. Ți-e milă pentru că este un om. Dar te și deranjează pentru că nu știi niciodată cum reacționează, ce-ți arată sau când te înjură. Să presupunem că un bărbat ar putea trece peste niște chestii. Dar o femeie? Un copil?

Din păcate, autoritățile nu fac nimic. Absolut nimic. Ați încercat să sesizați vreodată poliția, asistența socială, orice instituție a statului în cazul unei persoane cu probleme mintale? Atunci nu știți nimic despre sictirul funcționarilor publici. ”Ce să-i facem? E nebun. Îl ducem la spital și îl lasă să plece”, mi-a explicat la un moment dat un funcționar.  Continue reading…

Viața sub o pânză neagră. Oare cum o fi? Exemplul selfiului!

Oare cum se simte un om care este obligat să vadă totul de sub o pânză neagră. Mă rog, pânza poate avea și altă culoare. Ce este greșit în această omenire? De ce să-i obligăm pe unii oameni să poarte în public chestia aia care îi acoperă din cap până în picioare? Este vorba Burka sau Niqab. Poate sunt crescut în alte valori și nu înțeleg subtilitățile unor societăți, dar tot mi se pare straniu, dacă nu chiar aberant.

Nu vreau să condamn pe nimeni. Nu acesta este scopul articolului. Vreau doar să-mi exprim profunda neînțelegere. Pentru care Dumnezeu este nevoie să chinui un om în halul acesta? Da, mi se pare un chin să porți mereu haine care te acoperă cu totul. Nu înțeleg și nici nu am cum să accept așa ceva. De fapt, nu cred că mă va face cineva vreodată să accept că este ok să porți burka sau ce-o fi… Da, sunt conștient că există femei pentru care nu este o problemă și aleg de bună voie. Cu toate acestea, când crești de mic într-o comunitate care are acest set de reguli, anormalul poate deveni normal, iar această îmbrăcăminte devine esența firii tale. Continue reading…

Vreau un taxi… ca afară!

Când urci în taxi în Franța, în Germania, în Marea Britanie, în Spania, în Italia… este greu să ai parte de o surpriză. Lucrurile sunt puse la punct. Adică, mai întâi taximetristul îți va lua bagajul și-l va pune în portbagaj, apoi veți urca. De regulă, taximetristul occidental îți va deschide ușa preventiv. Șoferul te va duce la destinație fără să-ți toace creierii cu filozofiile lui despre politică, fotbal, vreme, extratereștri, vaccin, Donald, Trump și Putin. Doar dacă ai chef, va începe o discuție. Mă rog, dacă va observa că nu ai poftă de vorbăraie, omul își va vedea de ale lui și va face un lucru absolut șocant: va conduce în liniște. O fi uscături și la ei, dar nu e regula. Absolut!

În România, mai ales în București, fiecare călătorie cu taxiul este o aventură în sine. Aceasta fiind regula, nicidecum excepția. Nu trebuie să-mi spuneți despre excepții. Mi s-a povestit deja că ar fi undeva un taximetrist care nu fumează în mașină, nu ascultă manele, nu comentează viața politică și fotbalul. Cică ar fi un de taximetrist care nu trimite aprecieri de șantier femeilor de pe stradă, iar în mașina lui miroase frumos, nicidecum a transpirație și ouă clocite.

Continue reading…