Prin anii 2004, când eram student, jurnalist începător, am acceptat să fiu observator la alegerile prezidențiale din Ucraina. A fost o aventură interesantă, citiți aici mai multe. Ucraina venea după revoluția Portocalie. Era în fierbere. La întoarcere am scris unul sau două articole pentru Ziarul de Gardă. Pe atunci nu existau facebook, bloguri unde să-mi pot împărtăși aventurile, așa că le mulțumesc pentru amabilitate colegilor de la Ziarul de Gardă. Au avut încredere într-un puști. Nu am vorbit până acum despre asta, dar acele articole mi-au creat probleme. În 2004 Voronin era în apogeul puterii sale. Nimic nu anunța căderea lui.
La puțin timp după publicarea articolelor, am aflat că SIS-ul a început să întrebe de mine. Pentru necunoscători, SIS este Serviciul de Informații și Securitate din Moldova, un KGB vopsit. Mai întâi au fost pe la cămin. Au speriat-o pe directoarea căminului, o rusoaică, care mereu plângea după URSS. ”Vitalie, dacă ai făcut ceva, să le spui, mai bine recunoaște, să nu se întâmple ceva mai rău”, mi-a șoptit ea, privindu-mă ca pe un dușman de clasă, dar și cu milă. Cine știe în ce Gulag mă vedea… Băieții de la SIS au fost insistenți. Au venit și la universitate. Țin minte și acum, în sala de curs a intrat o ”matahală”. Sala s-a făcut mică de la gabaritul lui. ”Vitalie Cojocari, te rog să mă urmezi”, mi-a spus individul și mi-a arătat o legitimație de la celebrul Centru pentru lupta cu Crima Evaziunea și Corupția. Nu avea față de procuror. Era un securist. Clar. M-am oprit la ieșirea din Universitate. Nu sunt genul care merge ca berbecul doar pentru că i se spune, hai. De undeva a mai apărut încă un ins. Părea șeful. Mi-a zis, mergem să vorbim ceva despre un articol de-al tău. Eu, unde? El, la cafenea.
Continue reading…
