Nu mai vreau să fiu celebru :)

Munca mea cea de toate zilele este în văzul tuturor. La televizor. Apar în medie, de vreo 10 ori pe săptămână a câte 15-20 de secunde la cele mai urmărite jurnale de știri din România. Ce-i drept, nu mă prea oprește lumea pe stradă sau în metrou. De fapt, nu mă oprește deloc.

Eram obișnuit cu ideea că nu mai ajung să fiu celebru până când, într-o zi, celebritatea m-a lovit puternic. Se pare că o vizibilitate atât de mare(sunt ironic, evident) nu putea trece neobservată.

Eram singur în mașină, la vama dintre Republica Moldova și România. Veneam de la părinții mei. După ce am stat în coadă gigantică din vama Albița, partea României, m-a ajuns rândul la controlul de la graniță.

Vameșul, un tip grizonant, între două vârste, cu ochelarii lăsați pe nas și clipboard-ul pe burtă, s-a uitat la mine peste ochelari și mi-a zâmbit. Io m-am bucurat. Zic, în sfârșit, nu apar degeaba la televizor. Doar că replica vameșului m-a lăsat mască. Continue reading…

Natalia se joacă cu ”My Little Pony” și face primul ei Vlog pe COJOCARI.RO

O mică introducere.

Când am început vlogul de pe canalul meu de Youtube, habar nu am avut unde o să ajungem, unde o să ajungă vlogul. Am știut doar că vreau să mă joc cu Natalia(fetița mea) și cu Maia(mama Nataliei). Că vrem să facem lucruri împreună, să ne distrăm în familie. De pildă, atunci când călătorim în familie – filmăm multe chestii care se pretează pentru un vlog. Avem și alte minunății pe care le-am putea distribui ca să-i facem pe oameni să zâmbească, să se bucure cu noi.

 

Aceasta a fost ideea inițială. Să facem un vlog de familie la care oamenii să se uite cu bucurie. Natalia are talentul acesta. Știe să-i facă pe oameni fericiți. Pe noi ne face. Zilnic.

 

Nataliei îi plac vlogurile, iar noi o lăsăm să le urmărească. Așa a învățat rusa, așa învață să vorbească în engleză. Dar și mai mult îi place să se filmeze, să vorbească la cameră. O fi moștenit-o de la noi. Maia are talent, iar eu îmi câștig existența din asta. Deci, astrele erau aliniate pentru a începe un vlog. Continue reading…

Cum a fost la reuniunea de liceu? Petrecerea(ultima parte)

În articolele precedente vă povesteam cum a fost la reuniunea de liceu/partea oficială. În acest articol o să vă povestesc despre altceva. Despre petrecerea de după. Aceasta este poza pe care am făcut-o la plecarea din liceu. Ce să vă zic? Clădirea m-a umplut de nostalgie, chit că părea mai mică. Cred că îmbătrânesc. 🙂

Clasa A, B și C(în asta am învățat io, cu profil real). În această poză suntem iarăși noi, toți. Mă rog, câți am putut să ne strângem de prin lume, de prin Republica Moldova. Așadar, trecuseră 16 ani de când nu-i văzusem pe ei, colegii mei. Ca să celebrăm cum se cuvine, ne-am dat întâlnire într-un local de prin centrul Orheiului.

Continue reading…

Reuniunea de liceu, Ceremonia oficială(partea a II-a)

Cu pași grăbiți m-am îndreptate spre sala de festivități. Aci era vânzoleala adevărată. Bine, nu 90 de foști copii, acum bărbați și femei în toată firea, dar erau vreo 30-40. M-am uitat în stânga, în dreapta. Pfff. Recunoșteam doar un sfert din ei. Nu pentru că s-au schimbat în cei 16 ani. Pur și simplu, erau din alte clase paralele. Atât de paralele, că nu ne intersectam. Cum am zis, eu eram la real, ei erau la profil umanist. În plus, venisem destul de târziu în liceu, iar 3 ani nu mi-au fost suficienți să-i cunosc pe toți. Păcat. Aș fi fost fericit să țin legătura cu oameni atât de cool, îndrăzneți, puternici, haioși, harnici… Aș continua cu epitetele, dar trec la niște chestii mai triste.

Iată toată clasa de profil real care s-a adunat la liceu. 4 colegi. Mulți nu au putut veni, chit că erau în țară. Problema este că alții sunt plecați. S-au împrăștiat în toată lumea: Canada, SUA și toată Europa… M-am bucurat mult să-i revăd. De la stânga la dreapta: Io; Tania, despre care v-am spus în prima postare despre reuniune; domnul Boguș, celebru deja pe acest blog; Dana, cu ochii albaștri de felină; Mîțu, cu spiritul lui de antreprenor sadea.

Această hartă este dovada. Am încercat să ne dăm seama unde au ajuns colegii noștri, în ce părți ale lumii. Europa este plină de absolvenți ai Liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei. Câțiva sunt peste ocean. Harta nu este completă. Încă nu o completasem. Am făcut și un calcul, deh, sunt absolvent de profil real. Din 28 de elevi, câți au fost la mine în clasă, 11 sunt plecați din Republica Moldova. În plus, mulți dintre cei rămași nu ar spune NU unei relocări. Iar asta este trist, pentru că oamenii nu pleacă în număr așa de mare de la bine, pleacă de disperare.

Continue reading…

Reuniunea de liceu(partea I)

Vă eram dator cu o descriere a reuniunii de liceu la care am fost în weekend. Așadar, doamnelor și domnilor, promoția 2002, Liceul ”Onisifor Ghibu”, orașul Orhei, Republica Moldova.

Am ajuns la liceu cu 15 minute înainte să sune clopoțelul. Pe strada din față erau parcate un șir de mașini. Abia am găsit loc de parcare… Semn bun, mi-am zis. Cel puțin colegii mei au mijloace de locomoție, iar 16 ani nu au trecut degeaba. 🙂

În fața liceului m-a lovit însă liniștea. În închipuirea mea, aproape 90 de femei și bărbați în floarea vârstei arată… altfel, mai aglomerat. Atâția au fost în cele trei clase. Deci, mare mi-a fost mirarea să nu văd pe nimeni.

Dar am avut timp să mă analizez curtea liceului. Arăta diferit față de cum o țineam eu minte. Parcă mai mică, poate că am crescut între timp. Ce-i drept era mai verde, au fost plantați niște copaci.

Continue reading…

Mâine merg la întâlnirea cu Absolvenții. Liceul ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

Deci, cum vă ziceam în articolul de mai jos, sâmbătă(mâine, 25.08.2018) merg la Întâlnirea Cu Absolvenții. Pe scurt, ÎCA. 🙂

Habar nu am câți colegi urmează să vină. Problema este că sunt atât de mulți plecați din Republica Moldova, inclusiv subsemnatul este plecat, că va fi o surpriză uriașă să ne putem aduna jumătate.

Apropo, urmărind de la distanță discuțiile despre organizarea ÎCA mi-am dat seama cât de greu se face un asemenea eveniment. Adevărul: dacă niște colege inimoase și colegi săritori la nevoie rămași la vatră nu ar fi făcut demersurile necesare, ÎCA era doar un vis frumos. Continue reading…

Am fost cu Natalia la Vrăjitor. ”Vrăjitorul din Oz”, de la teatrul Excelsior

Datorită unei colege drăguțe, care din păcate nu a putut merge, dar care nu a vrut să se piardă biletele, am fost fericitul spectator al unei piese pe care v-o recomand cu multă căldură. Noi am fost iarna asta, dar piesa încă se joacă din ce văd pe site-ul Excelsior.

 

Știam că Natalia o să se distreze. Pentru că Nataliei îi plac poveștile. Mult, mult, mult. Ar fi în stare să stea cu gura căscată să mă asculte înșirând gogoașe la infinit. Ascultă povești despre orice. Uneori mă roagă să-i inventezi despre o pietricică, despre animale, până și despre o creangă sau un fir de păr…

Dar când poveștile sunt spuse de actori îmbrăcați în personaje sadea, înconjurați de un decor simpatic… O simt cum trăiește fiecare moment. Este pur și simplu vrăjită. Apropo de vrajă, s-a nimerit să fie chiar ”Vrăjitorul din Oz”.

 

Continue reading…

Nostalgie! Sâmbătă merg la întâlnirea cu colegii mei, absolvenții liceului ”Onisifor Ghibu” din Orhei, Republica Moldova

S. cel mai bun prieten din liceu. Știe multe secrete despre mine. Știu multe secrete de-ale lui. Am făcut sute de kilometri împreună spre liceu și înapoi acasă. Bun la baschet și cel mai bun la matematică. Era as la calcule, la chimie, la fizică. Mi-a arătat prima dată cum se intră pe internet și cum se folosește Mirc-ul. Nu ne-am prea văzut în timpul facultății, dar ne-am reîntâlnit după aia și m-am bucurat mult, pentru că un prieten din copilărie este cât 1000 de prieteni la maturitate.

V. avea un telefon mobil. Era singurul din clasă cu mobil la brâu. Prin anul 2000 era mare lucru. L-am și auzit vorbind la telefon, un model Motorola, de câteva ori. Deși unii colegi din clasă nu mă credeau. Niște invidioși. 🙂 Un telefon mobil pe vremea aia îți ridica statutul la cer. V. e un tip foarte deștept. Am avut noroc să stau cu el într-o bancă toți anii de liceu. Acum este un abil și priceput IT-ist. Cum altfel? Doar a fost primul coleg cu telefon mobil din clasă.

A. mi-a dat voie să merg cu mașina tatălui său. O Lada roșie. Am uitat să o bag în viteză și am turat-o atât de mult, că era să-i sară motorul de sub capotă. Apoi am dat într-o groapă de a trebuit să ciocănească mult și bine la o jantă până să o îndrepte. Dar era un băiat foarte bun, cumsecade și deși m-a dat jos imediat de la volan, nu mi-a reproșat niciodată nimic. Avea o calitate, ori de câte ori se rușina, se înroșea ca focul. Continue reading…