Se poate să nu mai dați sfaturi când nu vă pricepeți?

Știu că spun un lucru banal, dar încă rămân șocat când văd că oamenii din jur se pricep la toate. Ok, înțeleg să aveți păreri. Dar una este să spui, asta este părerea mea și cu totul altceva, nu ai dreptate, eu știu mai bine.

Dar stați să vedeți cine știe mai bine. De regulă sunt indivizii sau individele care nu au făcut nimic în viața lor, care nu au nicio preocupare, profesie… De fapt, au o preocupare, cea de a le explica altora cum se fac lucrurile.

Îl vezi stând pe canapea pufnind supărat că antrenorul habar nu are să antreneze, fotbalistul nu știe să centreze, tenismenul nu știe să dea un rever și tot așa. Dacă era el… Păi, dacă era el, le arăta exact cum se face. Dar nu este el antrenor, fotbalist, tenismen. Nu este dintr-un motiv extrem de simplu. Nu-l lasăt o mediocritate înfiorătoare. Nu știe nimic, nu a făcut nimic notabil în viața lui, dar a adunat multe sfaturi și o să le ofere cu nemiluita. Mai ales celor care nu au nevoie de învățămintele sale ”prețioase”. Continue reading…

Poliția vs bullying

Eram în bucătărie când am auzit ceva scandal, înjurături. Erau niște copii spre adolescenți care se certau. Să fi avut între 10 și 14 ani.

Când am scos capul pe fereastră, conflictul era terminat. Copiii se certaseră, nu știu de la ce. Unul din ei a scos telefonul și i-a amenințat pe ceilalți că sună la poliție. Continue reading…

Am fost la cinema cu Natalia, la “The Big Trip/Aventură în natură”

Judec un desen după Natalia. Eu sunt prea adult pentru cele mai multe dintre ele.

– Natalia, ți-a plăcut filmul ăsta?, am întrebat eu la final.
– Oh, daaaa, a fost răspunsul scurt și sigur.

Nati, 7 ani, știe bine ce-i place și de ce. Filmul are multe gaguri pentru copii. Este de familie. Are și părți moralizatoare care mi-au plăcut. Continue reading…

Londra și minunile ei

Am aterizat la Londra. Mi-am dat seama încă de cum am pășit pe pământ britanic că mă voi descurca de minune prin metropolă. Chit că eram pentru prima dată acolo. Fără să fie toți londonezi, oamenii simțeau nevoia să fie ordonați, liniștiți, civilizați.

Da, omul sfințește locul, dar omul parcă se mai și schimbă când locul este deja sfințit. Astfel, în loc să se înghesuie toți la autobuz, toți se puneau frumușel la coadă și așteptau. Inclusiv noi, românii făceam asta. Ar fi o idee bună să aducem tradiția asta și în București.

Și, ce chestie, când am urcat în autobuzul care ne ducea de la aeroport la Londra, șoferul s-a asigurat că toți pasagerii aveau centurile puse. Ne-a și întrebat asta. Nu am călătorit de ceva vreme cu autobuzul pe șoselele din România, dar ceva îmi spune că nimeni nu-ți cere să-ți legi centura. Știu sigur pentru că de fiecare dată când Nati merge în vacanță o rog să stea în centură. Niciodată ideea asta nu a venit de la șofer. 🙁 Continue reading…

Am fost la Londra(vlog)

Londra.

Am fost la Londra, cât nu au scos ”ăștia” Marea Britanie din UE. Și bine am făcut. 🙂 Citesc astăzi o știre cum că ministrul lor de Externe ar vrea să nu-i mai lase pe cetățenii europeni să intre în Regatul Unit.

Oare? Să nu aibă nevoie de banii turiștilor europeni?

Apropo, știați că britanicii te întreabă dacă ești european? De parcă ei nu ar fi în Europa. De parcă ar fi insulari și atât. Am aflat asta la Londra.

Continue reading…

Pățanie peste Prut cu un polițist de la rutieră

poză simbol

Pe drumul dintre Chișinău spre vama moldo-românească de la Leușeni-Albița mă oprește un polițist. Trag pe dreapta la semn, curios să văd ce naiba am încălcat. Aveam viteză regulamentară, luminile pornite, centura trasă. Deci, de ce m-a oprit polițistul?

În fața mea oprește o altă mașină cu numere românești. În spatele meu una cu numere ”ne-moldovenești”, cred că erau din Ungaria sau Bulgaria. În fine.

Îmi așteptam rândul, să văd ce vrea nenea polițist de la subsemnatul.

Vine la mine, îi prezint actele. Se uită la ele, se uită la mine și mă întreabă pe un ton foarte serios:
– Domnu’ Vitali, aț’ luat șeva băuturi?
– Da, desigur, răspund eu zâmbind. Continue reading…

7 ani de Natalia

Măsuram holurile maternității cu multă atenție. Cercetam cu înfrigurare gresia și știam fiecare culoare, pată, crăpătură. Eram ca un leu într-o cușcă și abia așteptam să mă întâlnesc cu cea care urma să-mi definească viața. Despre Natalia, fetița mea este vorba.

Din cauza nerăbdării și a curiozității, cred că intrasem într-un fel de transă. Când s-a strigat prima dată: ”tatăl Nataliei Cojocari”, nu am băgat de seamă. Am tresărit la a doua strigare. Angajata maternității, cu ceva ascuns în niște pânze, o luase deja pe scări în sus.

”Eeeeu, eu sunt”, am țipat, trezindu-i din transele lor pe alți viitor tați. Am sărit câte patru scări, am ajuns lângă asistentă și gâfâind nu i-am zis nimic. Femeia a înțeles cine sunt și mi-a prezentat-o. M-am uitat la Natalia, la fetița mea. Am văzut mogâldeața asta cu ochi de o șchioapă din poza de mai sus. Poza este la câteva zile distanță, că nu cred că am fost suficient de lucid să scot pe loc telefonul.

Apoi au urmat 7 ani. 7 ani fericiți. 7 ani în care Natalia m-a tot purtat prin paradisul ei. Este frumoasă, este deșteaptă, este puternică, este talentată, cântă la pian, mă mângâie când mă doare capul după muncă, joacă tenis cu talent ieșit din comun, a făcut balet, mă face să râd, datorită ei mă bucur cu adevărat de viață și sunt cu adevărat fericit.

După ce am făcut cunoștință cu Natalia, a urmat ceea ce vedeți în pozele de mai jos. Și o să urmeze atâtea și atâtea poze. Pentru că Natalia este minunată, Maia este mama ei frumoasă, iar eu sunt pur și simplu norocos.

Aci este în gura unui beci moldovenesc, cu verișoara sa, Alina.

 

Aci este fericită, la Disneyland, îmbrățișându-l pe Mickey, personaj de care îi plăcea mult atunci.

Continue reading…

Șocant! Ce a putut să facă un copil pe plajă…

Eram pe plajă. Plaja din fotografie. Stăteam leneș și trăgeam dintr-o bere rece. Briza bării făcea suportabilă căldura. Familiile se jucau drăguț. Copiii se distrau cu tabletele, telefoanele mobile. Totul în jur era frumos. Eram în vacanță și nimic nu mă putea scoate din zona mea de confort.

Atunci l-am văzut. Era un copil care a intrat pe plajă, printre șezlonguri. Am fost atât de șocat, încât am scăpat berea din mână(mint, nu am scăpat-o, dar eram aproape).

Copilul care intrase pe frumoasa plajă a Mării Negre nu avea în mână un telefon, o tabletă. Nu avea niciun fel de aparat, dispozitiv electronic. Ținea în mână ceva ce părea că vine din secolul trecut și întunecat. M-am concentrat mai bine să îmi amintesc despre ce este vorba. Știam sigur. Când eram copil obișnuiam să mânuiesc și eu zeci de astfel de obiecte ciudate. Continue reading…